Poem pentru cei de pe urmă (copiii din Hamelin)

Nu, mamă, nu am vrut cu bună știință să mă distrug.

Nici măcar nu este vorba de mine aici.

Aș vrea să vorbesc în numele câtorva sinucigași

pe care îi iubesc

dar nu mai cred că se poate spune ceva decent

în numele altora. Prietenul meu al cărui scalp

putrezește acum sub un deal e cu mine.

Și prietenul său, care și-a sfărâmat tâmpla

de osul unui fagocer

e aici,

și suntem ca în ziua dintâi.

  

Imaginea se întunecă progresiv, până în punctul

în care pelicula începe să ardă.

Dăm ca disperații din mâini, cineva încearcă să

stingă ce se mai poate, proiectorul derulează în beznă,

cu ploaia alături, filmul nostru tăcut.

Am văzut statisticile. La fiecare douăzeci de oameni

care iubesc, unul urăște cu furie.

Ți-ar îndesa explozibil în gură. Ar măslui totul.

S-o facă.

Aș putea accepta scenarii mai rele.

Aș putea scrie ce am vrut să scriu, și apoi să dispar.

Superstițiile tale, mamă, și semnul adânc

încrustat în carne

nu m-au ferit de nimic.

Poate că există un refugiu

Poate că există un refugiu în frumusețe.

Ani de-a rândul am vrut să cred asta.

Că pot vedea limpede fără să privesc.

Că pot auzi clar fără a fi nevoit să ascult.

Nu am nimic de spus despre societate.

Nu am avut niciodată.

Am crezut că aș putea fi într-o zi eu

prințul lui Rumi care și-a contemplat sufletul.

Nu știu nimic despre suflet.

Nu mi-am văzut aura niciodată.

Biologia nu mi-a dezvăluit altceva

decât mutații și procese evolutive.

Un fizician spunea că e posibil ca fiecare gest

pe care-l începem să dea naștere unei lumi.

Lumi paralele, în care purtăm pălării ciudate

și suntem fericiți.

Colaj (pentru cei de pe urmă)

Planurile generoase ale marilor oameni, energia inginerilor sociali,

respingerea mentalităților retrograde

nu au folosit la nimic.

Progresul s-a dovedit o vorbă goală,

un instrument secular de manipulare.

Atâta timp cât nici o nevoie fundamentală, concretă

nu este nesatisfăcută,

a avea și a nu avea e totuna.

Mai întâi au inventat materiale trainice

care să reziste la acțiunea timpului,

apoi au inventat arme sofisticate care să le facă

una cu pământul.

De la un an la altul, gropile de gunoi au crescut

înfricoșător, au devenit munți cu povârnișuri murdare

și ravene toxice. Nimănui

nu i s-a părut că ar fi ceva greșit în asta.

Discuțiile formale, negocierile, dezbaterea dură

pentru Marile Chestiuni ale Timpului nu folosesc la nimic.

Au fost întâlniri și planuri, promisiuni ferme, bugete,

idei revoluționare care nu au condus la nimic: lumea

și-a urmat cursul ireversibil.

Au transformat peisajul construind autostrăzi și tuneluri,

poduri, zgârie-nori și, pentru orice eventualitate,

buncăre, săpate tot mai adânc

către centrul pământului.

Operele complete ale lui Whitman nu au folosit la nimic.

Accentele puse pe schimbarea subtilă nu duc nicăieri.

Epictet avea dreptate:

imaginația e cea care durează cel mai mult.

După atâția ani ar trebui să ne fie clar că

implicarea nu folosește la nimic

și nici refuzul nu folosește la nimic.

Nihilismul e la fel de inutil ca îmbrățișarea

ideologiilor pentru care oamenii se agită dintotdeauna

înnebuniți.

Organele artificiale nu folosesc pe termen lung la nimic.

Noi, oamenii, am făcut milioane de vorbe

și le-am scris peste tot crezând că ne vor aduce împăcarea

dar nici asta nu a folosit la nimic.

Și când scrisul nu a mai fost de ajuns, au început excavațiile.

Poem pentru cei de pe urmă (fragment)

„Am prevăzut atât de clar înfrângerea.

Mâna care ține barosul și acționează armele

e aceeași mână care poate cânta o sonată

mult după ora închiderii

într-un hotel ruinat în care
se strâng ultimii supraviețuitori.

Și mâna care stabilește programul de lucru al morții,

cea care porționează pentru toți suferința

e aceeași mână strânsă ca o gheară

care a scris

In my beginning is my end.

Iar apoi afli că în filmul ăsta nu există sfârșit.

Vine cineva și te trezește cu o palmă la realitate

și-ți spune: nu ai nici un motiv să te sperii,

pentru că nu vor vedea apocalipsa decât

cei care și-au făcut creierul zob

metodic

mai degrabă dintr-un impuls practic,

apoi schizofrenii și autiștii,

deliranții, toxicomanii, cei care singuri

se trag înspre mlaștini.

Și aproape că adormi împăcat.”

Profil

Așteptasem mult să ne trezim, fuseseră

anumite confuzii, diverse raporturi și acțiuni

ne scăpaseră clar din mână,

nici o posibilitate

să mai putem îndrepta ceva

grefe,

broșe prinse în carne,

lucruri nespuse până la capăt

apropieri și în-

depărtări,

refuzuri –

niște păianjeni mari și pofticioși

eliberați dintr-un somn lung

pentru salvarea

și dizgrația noastră

În fosa septică

Nimic din ce s-a urzit (parcă așa se spunea)

nu e spre binele nostru.

Ceva se stinge. Mătrăguna & muscárița

nu au fost niciodată mai treze.

Soare macerat de procesele digestive,

în fosa septică se îneacă

două fetițe obeze.

Lectură la TNCP

Astă-seară, de la ora 21.00, în clubul La Scena (Calea Călărași, nr. 55) voi citi din poemele scrise în ultima vreme, alături de Gabriel Daliș, Dan Mihuț, Dan Sociu, Iulian Tănase și Răzvan Țupa. Moderator: Mugur Grosu.